Sidebar

Novateca

Oră metodică, seminar de informare cu cadrele didactice din data de 10.02.2023

Oră metodică, seminar de instruire cu cadrele didactice

10.02.2023, ora 13.00-15.00

Tema: Instruirea copiilor în vederea dezvoltării priceperii de a povesti despre natură. Despre particularităţile vorbirii monologate a copiilor de 3-5, 5-7 ani. Formarea atitudinii pozitive faţă de natură la preşcolari. Educaţia de mediu la copiii de vârstă preşcolară în contextul documentelor curriculare. Să cunoaştem natura prin jocuri, experimente, observaţii.

Este ştiut că orice copil, până la venirea sa în grădiniţă, a văzut plante, animale, fenomene ale naturii. El a consumat mere, struguri, morcovi şi alte legume sau fructe, s-a jucat cu pisici, câini, a mângâiat un epuraş. Plantele şi animalele nu reprezintă o noutate în sine, dar modul de observare, modul de urmărire, ca şi explicaţiile, completările cunoştinţelor în cadrul activităţilor de cunoaştere a mediului au menirea să stimuleze interesul de cunoaştere al copilului şi să întregească imaginea globală, incompletă pe care acesta şi-a făcut-o despre lucrurile respective.

Interesul pentru cunoaştere este atitudinea copilului de a investiga obiectele, natura, atitudine determinată de nevoia de cunoaştere. Educatorul este acea persoană care să-i ajute să investigheze, să observe, să experimenteze, să exploreze. Vârsta preşcolară este vârsta curiozităţii, vârsta întrebărilor. Această curiozitate a copilului provenită din nevoia de cunoaştere a tot ce se află în lumea în care trăieşte, determină îndreptarea atenţiei noastre, ca educatoare, asupra modalităţilor de proiectare, organizare şi desfăşurare a activităţilor de cunoaştere a mediului.

Cunoscând şi aplicând strategiile cele mai adecvate pentru stimularea interesului de cunoaştere al preşcolarilor, vom contribui la dobândirea cunoştinţelor, la dezvoltarea percepţiei, memoriei, gândirii, atenţiei, deci la dezvoltarea intelectuală a acestora.Proiectarea şi desfăşurarea activităţilor de cunoaştere a mediului, presupun o pregătire serioasă, însoţită de pasiunea şi măiestria didactică a educatorului.

În vederea realizării competenţelor specifice, a obiectivelor şi SÎDC, specifice acestei discipline/categorie de activitate, fiecare educator trebuie să lucreze pe baza unei proiectări bine gândită, bine articulată, astfel, încât să asigure, pe toate căile ce îî stau la dispoziţie, dezvoltarea fondului de cunoştinţe despre natură.

Consultarea de către educatori a materialelor bibliografice, a ghidurilor metodice, a culegerilor de texte literare contribuie la buna proiectare şi desfăşurare a activităţii.

Reuşita unei activităţi de cunoaştere a mediului este asigurată şi de utilizarea materialelor auxiliare ( instrumente, eprubete, pahare, farfurii, pipete, busolă, termometru, pahar gradat, etc).

La desfăşurarea activităţilor de cunoaştere a mediului se pot utiliza următoarele activităţi de învăţare:

– Plimbări, vizite, excursii;
– observări spontane şi dirijate;
– experimente şi investigaţii simple;
– jocuri senzoriale;
– lecturi ale unor imagini, consultarea unor atlase;
– exerciţii de formulare de întrebări, răspunsuri şi descrieri;
– activităţi cu caracter practic;
– povestiri ale educatorului;
– memorizări;
– jocuri didactice;
– exerciţii de modelare, de reconstituire, de desen;
– audiţii(poveşti, povestiri, poezii, ghicitori, cântece);
– interpretarea unor cântece;
– confecţionarea unor jucării, utilizând material didactic procurat din natură;
– alcătuirea de ierbare, insectare, colecţii de frunze, roci;
– completarea de fişe;
– jocuri de rol;
– dramatizări;
– convorbiri;
– conversaţii în baza imaginilor;
– activităţi de completare a naturii cu semne convenţionale;
– Dezlegarea ghicitorilor despre obiecte, fenomene, fiinţe.

A-i învăţa pe copii să povestească, înseamnă a dezvolta la ei forma monologată de vorbire.Vorbirea monologată se caracterizează prin următoarele particularităţi:

1) Fraze complexe şi desfăşurate, care asigură înţelegerea de către ascultători a obiectului vorbirii;

2) caracterul activ şi arbitrar, ce se exprimă în priceperea celui ce vorbeşte de a alege esenţialul, din ceea ce trebuie să spună, şi de a găsi o formă corespunzătoare de  redare;

3) caracterul organizat, prin care se subânţelege necesitatea din partea celui care vorbeşte de    a-şi planifica vorbirea, de a lega logic componentele ei.

Sunt evidenţiate de către pedagogi următoarele calităţi ale vorbirii coerente, care pot fi formate la copiii de vârstă preşcolară:

Veridicitatea – priceperea de a alege pentru afirmaţie sau povestire informaţiile, care reflectă corect fenomenele cunoscute copiilor din realitatea obiectiv existentă, în conformitate cu tema dată;

Exactitatea şi deplinătatea conţinutului – volumul şi profunzimea suficientă a informaţiilor alese, redarea laconică a esenţialului, fără detalizare de prisos;

Caracterul logic – consecutivitatea expunerii gândurilor, priceperea de a construi unele raţionamente simple, deducţii, concluzii;

Exactitatea alegerii materialului lexic;

Expresivitatea – prezenţa în vorbire a diferitelor mijloace plastice (epitete, comparaţii, metafore, şi altele).

Pentru ca vorbirea omului să posede toate calităţile enumerate se cere să începem cât se poate mai devreme ,,educaţia verbală”.

Despre particularităţile vorbirii monologate a copiilor de 3-5, 5-7 ani

La vârsta preşcolară mijlocie priceperea copiilor de a povesti abea începe să se formeze. Primele lor povestiri constă din 3-4 propoziţii, şi ce-i, caracteristic, copilul combină în aceiaşi povestire fapte diverse după conţinut, dar care au un colorit emoţional, detalizează prea mult expunerea. Datorită acestui fapt se crează o oarecare lipsă de consecutivitate, lipsă de sistem în povestirile copiilor, ceia ce, după cum s-a exprimat un cercetător, vorbeşte despre baza lor emotivă (sensibilă).

În vorbirea copiilor de aceiaşi vârstă predomină propoziţii simple nedezvoltate, propoziţii necomplecte.

Conform rezultatelor cercetărilor, vorbirea coerentă a copiilor de vârstă preşcolară mare se deosebeşte printr-o independenţă mai mare: se folosesc pe larg pronume, numerale, adjective, copiii se folosesc de legăturile de subordonare şi coordonare.

De exemplu: în povestirea conţinutului unui tablou, schimbarea calitativă a vorbirii coerente  are loc astfel: de la simpla enumerare a obiectelor reprezentate, a însuşirilor şi acţiunilor lor, de la redarea unor detalii mai evidente, copilul trece la povestirea consecventă, desfăşurată şi destul de complectă. Dacă la primele etape ale instruirii vorbirea copiilor este săracă, uniformă, ei folosesc expresii inexacte, complectându-şi deseori povestirea prin mimica feţei, gesturi, în viitor , vorbirea lor se schimbă în mod esenţial, copiii îşi expun consecvent gândurile, aleg cu uşurinţă cuvintele, folosesc diverse categorii gramaticale.

La vârsta preşcolară mare devine accesibilă povestirea creatoare, ceea ce se explică prin formarea la copii a priceperii de a opera cu reprezentările proprii personale, de a generaliza, analiza, deduce.

În grupa mare şi, mai ales, în grupa pregătitoare pentru şcoală vocabularul destul de bogat al copiilor le oferă posibilitatea să aleagă mai exact lexica, să-şi completeze povestirea cu comparaţii, cu epitete, să includă în vorbire descrieri, vorbirea directă; în acelaş timp dispare detalizarea inutilă şi expresiile necomplecte.

Complicarea conţinutului povestirii atrage după sine nemijlocit şi complicarea structurii vorbirii copiilor.

Cu părere de rău, perfecţionarea vorbirii copiilor din grupa mare şi cea  pregătitoare pentru şcoală, priceperea lor de a vorbi coerent, de a povesti consecvent şi complect, pricepere, ce se observă în viaţa de toate zilele, în jocuri, cât şi la unele activităţi – toate acestea nu se manifestă la redarea cunoştinţelor lor despre natură. Povestirile copiilor despre natură, atât în grupa mare, cât şi în grupa pregătitoare pentru şcoală, se caracterizează prin conţinutul lor dezlânat, prin lipsa de claritate şi de consecvenţă în expunere. Despre lipsa la copii a priceperii de a povesti despre natură mărturiseşte şi sintaxa primitivă a acestor povestiri; cum începe a vorbi despre natură, în vorbirea copilului, se măreşte numărul propoziţiilor simple nedezvoltate şi se micşorează numărul propoziţiilor compuse.

Prin urmare, DVS, educatorii trebuie să-i învăţaţi în mod special pe copii să povestească despre natură, adică, pe de o parte, să-i transmiteţi cunoştinţe suficiente, ce îi vor permite să alcătuiască o povestire relativ complectă şi exactă despre un anumit obiect sau fenomen al naturii; pe de altă parte, să dezvoltaţi la copii priceperea de a-şi formula gândurile, de a reda informaţiile cerute în mod logic şi consecvent în limita posibilităţilor sale.

Priceperea de a povesti despre natură se formează treptat la copii. La început ei copie de obicei modelul de vorbire al educatorului, întrucât singuri nu sânt în stare să alcătuiască o povestire complectă şi exactă despre natură, fie descriptivă sau fie cu subiect, însă, pe urmă treptat, pe măsura acumulării cunoştinţelor şi stabilirii unor legături, dependenţe şi legităţi existente în natură, ei încep cu conducerea educatorului, iar în continuare şi singuri să-şi exprime destul de corect, exact şi plastic gândurile.

Tipurile de povestiri ale copiilor despre natură

Lucrul educatorului în vederea dezvoltării vorbirii monologate a copiilor pe baza familiarizării lor cu natura poate consta din instruirea copiilor cu privire la alcătuirea următoarelor tipuri de povestiri:

1) povestire cu subiect pe baza percepţiei nemijlocite sau a muncii în natură (Cum am făcut o florărie ( răzor de flori); Cum au salvat copiii păsărica; Cine a luat masa la ospătăria pentru păsări?

2) povestire cu subiect şi descriptivă pe baza generalizării cunoştinţelor, căpătate în urma convorbirilor, citirii cărţilor; examinării tablourilor (Cum trăiec iarna animalele sălbatice; Ce s-a întâmplat cu râul primăvara?), etc.

3) povestire descriptivă, construită pe baza comparării diferitelor anotimpuri ale anului (Lotul nostru iarna şi vara) şi descrierea unui tablou de peizaj;

4) povestire descriptivă despre anotimpul în întregime (Povesteşte despre primăvară; Anotimpul meu îndrăgit; Ce ştii tu despre toamnă?);

5) povestire descriptivă despre unele obiecte sau fenomene ale naturii (Crenguţă de liliac; Un buchet de toamnă; Panseluţele de câmp).

Consecutivitatea indicată a tipurilor de povestiri asigură complicarea treptată a lucrului.

Povestirea cu subiect despre natură pe baza percepţiei nemijlocite sau a muncii este accesibilă copiilor de 5 – 6 ani, deoarece aici trebuie să se reflecte situaţii concrete, cunoscute lor. O astfel de povestire după modelul educatorului este posibilă în grupa medie. Însă cunoştinţele copiilor de această vârstă sânt încă foarte limitate, şi, prin urmare, este limitat şi cercul lor de fapte redate. Aceasta, pe de o parte, uşurează îndeplinirea sarcinii, iar pe de altă parte, reduce posibilităţile copiilor în alegerea liniilor de subiect şi folosirea materialului lexic. Astfel se explică şi uniformitatea povestirilor de acest tip ale copiilor. Pe măsura formării la copii a reprezentărilor noi şi dezvoltării pe această bază a activităţii intelectuale, asemenea povestiri devin pentru ei neinteresante.

Copiii din grupa pregătitoare au de acum un diapazon mai larg de cunoştinţe despre natură, cât şi o oarecare experienţă de redare în vorbire a legăturilor şi dependenţelor dintre obiecte şi fenomene, pe care ei le-au însuşit de descriere detaliată şi destul de complicată a lor, ceia ce vă permite DVS să-i conduceţi spre alcătuirea de sine stătătoare a povestirilor descriptive. O dificultate mai mică prezintă povestirile descriptive, construite pe baza compartimentului diferitelor anotimpuri. Copiii descriu obiectele şi fenomenele pe care ei nu o dată le-au văzut la excursii şi plimbări, care la noi în instituţie nu se desfăşoară. Pentru a le ajuta copiilor la alcătuirea povestiri se pot folosi tablouri de peizaj. De exemplu, după examinarea unui tablou cu anotimpul Iarna, DVS, puteţi să le propuneţi: ,, Povestiţi, ce ar fi fost desenat pe tablou, dacă autorul ar fi vrut să reprezinte anotimpul vara”.

Copiilor le vine mai greu să alcătuiască o povestire despre un sezon în întregime, întrucât această temă cere de la copii priceperea de a evidenţia esenţialul, de a reduce detaliile, de a generaliza, povesti destul de complect, fără a se repeta. Nu dintr-o dată pot copiii să redee în povestire şi atitudinea personală faţă de ceia ce ei povestesc.

Cel mai greu dintre toate tipurile de povestiri despre natură este tipul de povestire descriptivă despre un fenomen al naturii, luat aparte. Alcătuirea unei astfel de povestiri cere de la povestitor o anumită cultură a percepţiei, manifestarea obligatorie a atitudinii sale estetice la obiectul descris. Copiii, însă, doar enumeră deseori însuşirile şi calităţile obiectelor, povestirile lor sunt seci, lor nu le ajung cuvinte pentru descrierea plastică, expresivă a fenomenului.

Aşa dar, alcătuirea povestirilor cu subiect despre natură, le reuşeşte copiilor cu mult mai uşor decât alcătuirea povestirilor descriptive. Prin aceasta se deosebeşte procesul instruirii copiilor de a povesti despre natură, de instruirea lor de a alcătui povestiri pe alte teme. La instruirea în vederea însuşirii priceperii de a povesti pe orice fel de alte teme, alcătuirea povestirii descriptive precede sau însoţeşte povestirea cu subiect, pe când la instruirea cu scopul de a-i învăţa pe copii să povestească despre natură pe primul loc se află povestirea cu subiect.

Povestirile cu subiect despre natură

Drept imbold pentru alcătuirea povestirii cu subiect despre natură, servesc de obicei diversele impresii ale copiilor, căpătate de ei în timpul plimbărilor, excursiilor, muncii, de care, vă rugăm să ţineţi cont şi să respectaţi.

Pregătirea pentru alcătuirea povestirii despre natură se începe în procesul observărilor. Educatorul adresează întrebări copiilor, ce constituie de fapt şi Planul viitoarei poivestiri. Convorbirea, care precede alcătuirea povestirii, trebuie să le amintească copiilor scopul, conţinutul, consecutivitatea observărilor sau muncii, să-i conducă spre exprimarea lor verbală. DVS, trebuie să prevedeţi munca obligatorie a copiilor la cultivarea plantelor. Acolo unde este posibilitatea, este foarte util să se rezerveze şi să se amenajeze un mic teren experimental, o parcelă de maştab mediu pe terenul grădiniţei în perioada caldă, în care activităţile să se poată desfăşura activităţi cu caracter practic în condiţii naturale,  şi pe pervazul geamurilor în perioada rece a anului. Pentru a facilita percepţia copiilor, este necesar ca să utilizaţi diverse materiale didactice posibile. Îndemnaţi copiii să urmărească succesivitatea dezvoltării plantei, să observe cum depinde creşterea şi dezvoltarea ei de îngrijirea dată de om şi să se stăruie să explice aceasta în povestirea lor. Asemenea povestiri ale copiilor au o importanţă deosebită pentru dezvoltarea la ei a gândirii logice şi a vorbirii coerente. (Activităţi de muncă: semănatul seminţelor măşcate; săditul cepei; semănatul seminţelor pentru creşterea răsadului; răsăditul plantelor în sol; semănatul seminţelor în grădină; plivitul, şi altele), e necesar să discutaţi cu copiii, adresând întrebări: Cum trebuie semănate seminţele, sădită planta, cum trebuie ea îngrijită?. Cunoaşterea consecutivităţii tuturor proceselor de muncă se reflectă pozitiv asupra dezvoltării particularităţii şi consecutivităţii vorbirii. SARCINĂ EDUCATORILOR: Sădirea unei grădini pe pervaz. Apoi copiii să povestească. De exemplu: La început am făcut gropiţe cu beţişoarele, apoi am pus acolo legumele, am sădit seminţele de ceapă, morcov, mărar, de care le-am avut. Şi când le-am sădit, semănat, le-am udat cu apă. Le-am pus pe geam, ca să le fie lor cald şi luminos.

Chear de la începutul povestirii copiilor în vederea însuşirii priceperii de a povesti despre natură este raţional de a folosi modelul de povestire al educatorului. Copiii pot împrumuta pentru povestirea proprie subiectul, succesiunea evenimentelor, unele cuvinte şi expresii. Însă este foarte important să-i distragem la timp pe copii de la copierea directă, să concentrăm mai mult atenţia lor asupra îndeplinirii de sine stătătoare a sarcinii. Deaceia în grupa mare şi, mai ales în grupa pregătitoare, nu este raţional să le dăm copiilor de fiecare dată un model la începutul fiecărei activităţi, cu toate că acest model poate fi dat la mijloc, dacă copiii întâmpină dificultăţi la alcătuirea povestirii), sau la sfârşit, pentru a încheia emoţional activitatea.

Pentru dezvoltarea priceperii copiilor de a alcătui de sine stătător o povestire clară şi consecventă, poate fi folosit un asemenea procedeu, cum este analiza modelului dat de educator, care constă în faptul, că după ascultarea povestirii-model , copiii trebuie să răspundă la asemenea întrebări ale educatorului: Despre ce am povestit eu la început?; Cum am terminat povestirea?; Despre ce am povestit mai mult?. Cunoştinţele căpătate de copii în urma observărilor, examinării materialului ilustrativ şi din sursele literare, asigură un belşug de asociaţii, ce se ţin lanţ una de alta.Trebuie să-i formăm deprinderea copiilor ca, expunerile lor să nu mai fie o selecţie întâmplătoare a faptelor, cu o povestire închegată. Chear în cazurile , când copiii se limitează la descrierea unui fenomen oarecare (timpul, lumea vegetală, etc, ), ei îl prezintă sub formă de dezvoltare logică, consecventă a acţiunii, dar, dacă nu o fac, atunci primeşte ajutorul educatorului. De exemplu: Primăvara timpul este variat: ba un vânt puternic, ba ploae cu ninsoare, ba încălzeşte soarele şi se pornesc pâraiele. Se întâmplă, că după aceasta iarăşi ninge şi se acoperă copacii cu pălării albe. Apoi din nou ese soarele şi iar se topeşte zăpada.

Pentru ca expunerea să fie clară educatorul alcătuieşte planul şi indicaţiile pentru lucrul de sine stătător. Închipuindu-şi perspectiva dezvoltării expunerii, copilul îşi alcătuieşte mai uşor povestirea. Deaceia la etapele iniţiale ale instruirii copiilor pentru alcătuirea povestirii despre natură cu subiect este folositor să se determine consecutivitatea liniei de subiect. Însă, treptat, educatorul trebuie să renunţe la asemenea indicaţii, oferind copiilor posibilitatea să rezolve de sine stătător chestiunea despre planul şi succesiunea expunerii.

Una din metodele dezvoltării la copii a priceperii de a-şi construi povestirea consecvent, clar, de a alege cele mai potrivite cuvinte, este povestirea colectivă. Povestirea colectivă se alcătuieşte, de regulă, în grupa medie. Pot fi propuse temele, legate strâns de experienţa copiilor: Cum se jucau copiii iarna?; Ce am văzut noi la patinuar?; Ce s-a întâmplat în poiana din pădure?. Cea mai simplă formă de povestire colectivă este forma, în care educatorul dă de-a gata fabula povestirii, iar copiii adaugă doar unele cuvinte sau expresii. De exemplu: Ne-am pornit în pădure după… şi am luat cu noi… Pădurea nu-i departe. Trebuia doar să trecem peste… În pădure creşteau… Cântau… În poiană noi am adunat un mare buchet de … Acolo mai creşteau … Sub stejari am găsit … Ele erau … Noi am adunat multe … Veseli şi mulţumimţi ne-am întors … Acum la masă noi o să avem ….

Ca o variantă mai complicată poate fi folosit procedeul, ,,termină povestirea” Educatorul le dă copiilor începutul povestirii, iar ei o termină.

Sarcină educatorilor:

1. Daţi un exemplu de început de povestire:

__________________________________________________________________

2. De câte ori practicaţi povestirea copiilor de diferite tipuri şi care dintre ele predomină ?

__________________________________________________________________

3. Enumeraţi procedeele metodice de bază, care îi pregătesc pe copii pentru alcătuirea povestirilor descriptive despre natură:

__________________________________________________________________

Un exemplu: Povestirea pe tema: ,,Ce s-a întâmplat în parc”. Lenuţa a ieşit cu mama de la grădiniţă. Era o zi geroasă. Zăpada scârţâia sub picioare. În parc aproape că nu era nimeni. Chear pe dâmbul de zăpadă, doar un băieţel se dădea cu sania. De odată Lenuţa a observat pe cărare un ghemuleţ mic pufos. Ea s-a apropiat şi a văzut …

Ce a văzut ea?  Şi ce a fost mai departe?

În grupa mare şi pregătitoare pentru şcoală, de la DVS, se cere ca să-i învăţaţi pe copii să complecteze povestirea cu subiect prin descriere. În acest scop el le propune copiilor să povestească, când a avut loc întâmplarea, cum era timpul, era frumos în parc, în pădure; le dă modelul de descriere.

Aceasta îi pregăteşte pe copii pentru alcătuirea povestirilor descriptive despre natură.

Povestirile descriptive despre natură

A-l învăţa pe copil să alcătuiască o povestire descriptivă despre natură – înseamnă nu numai a-i trezi interesul pentru ceea ce povesteşte, dar şi a-l ajuta să înţeleagă, să simtă frumuseţea obiectului sau fenomenului descris şi astfel a stârni la el dorinţa de a găsi cuvintele şi expresiile necesare, pentru a reda aceasta în vorbirea sa. Povestirea descriptivă este o varietate a povestirii creatoare.  Educarea expresivităţii vorbirii, a priceperii de a spune nu numai corect, ci şi plastic, îi pregăteşte pe copii pentru evitarea stereotipurilor lexice. Însuşirea de către copii a vorbirii plastice nu trebuie să se limiteze numai la acumularea în vocabularul lor a epitetelor şi la priceperea de a alcătui propoziţii compuse din punct de vedere sintactic.

Ea presupune şi priceperea copilului de a alege cuvântul necesar cerut de context, de a întroduce părţi omogene, apoziţii, comparaţii în povestirea sa.

Alegerea cuvântului sau expresiei plastice este o condiţie necesară pentru caracterizarea corectă şi profundă a obiectului sau fenomenului. Prin urmare, instruirea copiilor în vederea însuşirii priceperii de a alcătui povestiri descriptive despre natură este legată strâns de dezvoltarea plasticităţii vorbirii lor, a priceperii de a reda atitudinea proprie faţă de ceia ce povestesc.

Procedeele metodice de bază, care îi pregătesc pe copii pentru alcătuirea povestirilor descriptive despre natură:

Educatorul dirijează gândurile copilului, îi ajută să compare fenomenele, alegând pentru caracterizarea lor cuvinte potrivite. În procesul convorbirii, organizate în timpul observării, educatorul fixează atenţia copilului asupra exprimării verbale corecte a celor percepute. Şi mă întreb deseori, când o faceţi DVS?, dacă practic plimbările copiilor în natură, în aer liber, pe teren şi în afara terenului, în jurul grădiniţei, EXCURSIILE nu se desfăşoară defel.

Dezvoltarea expresivităţii vorbirii copiilor este înlesnită de diferitele însărcinări, executarea cărora cere de la copii activitate independentă, creatoare.

3 etape în complicarea însărcinărilor cu caracter creator pentru copiii de vârstă preşcolară:

1) însărcinări care cer de la copii noi metode de acţiune: compune, găseşte, schimbă. Copiii acţionează împreună cu educatorul, aplicând de sine stătător doar elementele acţiunilor creatoare;

2) însărcinări, care îi fac pe copii să găsească noi combinaţii pe baza soluţiilor vechi, cunoscute de ei;

3) însărcinări, la îndeplinirea cărora copiii singuri îşi planifică acţiunile de la început până la sfârşit, îşi aleg mijloacele artistice, etc.

Insărcinări interesante de creaţie sub formă de exerciţii lexice de alegere a epitetelor, metaforelor, comparaţiilor, sinonimelor şi antonimelor, care le ajută copiilor să simtă frumuseţea versului, să compare limba poetică şi nepoetică şi care dezvoltă auzul lor poetic. ( Iată din acest motiv trebuie să vă dotaţi centrele de activitate cu culegeri şi dicţionare de sinonime, antonime, omonime, paronime, prevăzute de SMDIET.

De exemplu: „Cum se poate spune despre zăpadă (cum este ea?)… despre pădure… despre mesteacăn …despre toamnă …”

„În poezie zăpada este comparată cu argintul. Dar tu poţi să găseşti o comparaţie cu cuvântul zăpadă?” „Alege un cuvânt, care să aibă aproape acelaş înţeles ca şi cuvântul rece” . „Alege cuvintele, opuse ca sens cuvintelor rece, posomorât, senin”.

Unul din tipurile de însărcinări creatoare este alcătuirea de către copii a povestirilor-schiţe despre obiectele şi fenomenele naturii. Compunerile mici despre natură, cum le numea Suhomlinschii V. A., constituie cea mai importantă formă de muncă pentru dezvoltarea vorbirii şi gândirii.

Povestirea-schiţă reprezintă o mică povestire pe tema propusă, o schemă originală. Pentru alcătuirea unor asemenea povestiri se poate dedica o activitate întreagă sau numai o parte a ei. Scopul povestirilor-schiţe este dezvoltarea plasticităţii şi exactităţii limbii, elaborarea priceperii de a caracteriza prin câteva propoziţii obiectul sau fenomenul observat, de a găsi pentru descrierea lui cuvintele cele mai expresive.

În grupa mare nu toţi copiii însă sunt în stare să ducă la capăt asemenea însărcinări. Procesul percepţiei obiectului îi sustrage deseori pe copii de la exprimarea verbală. Ei întâmpină greutăţi în alegerea cuvintelor, propoziţiile folosite în povestire de obicei sunt scurte.

Alcătuirea povestirii-schiţe necesită o oarecare experienţă din partea copilului de a putea povesti în mod creator şi priceperea de a simţi şi a putea reda frumuseţea obiectului sau fenomenului observat. Deaceia este raţional să se folosească acest tip de povestire în grupa pregătitoare pentru şcoală, deşi pregătirea în acest sens trebuie începută în grupa mare.

Temele schiţelor literare se complică treptat. La început li se propune copiilor să povestească despre ceva, ce are trăsături uşor destinctive, ce-i atrage pe copii prin diversitatea sa (Pădurea de iarnă; Parcul de toamnă; Pădurea de primăvară). Treptat copiii trec la schiţe mai complicate, cerându-se de la ei să descrie repede, laconic şi expresiv un obiect separat, care nu întotdeauna bate la ochi (ramură de liliac; lalea; romaniţe; panseluţe; muşeţel). Fireşte, că educatorul trebuie să le ajute copiilor, să examineze mai în de aproape, mai atent obiectul.

Convenţional, povestirile – schiţe pot fi împărţite în următoarele grupe:

A) Povestire-schiţă, alcătuită în timpul efectuării observării sau în timpul excursiei;

B) Povestire-schiţă despre unul sau câteva obiecte ale naturii, alcătuită în timpul convorbirii;

C) Povestire-schiţă despre unul sau câteva obiecte ale naturii, alcătuirea căreia decurge sub formă de activitate de sine stătătoare.

Dirijând acest tip de povestire creatoare, educatorul trebuie să atragă atenţia copiilor asupra povestirii sale model, cât şi să schiţeze cu ei împreună planul povestirilor lor. În modelul său de descriere, pe care îl dă în timpul efectuării observărilor sau excursiei, educatorul îi conduce pe copii spre înţelegerea fenomenului în ansamblu şi a părţilor lui componente.

De exemplu: „Olea a prins cu mănuşa câţiva fulgi. Pe poiana albastră mănuşile schânteiază, sclipesc la soare steluţe, cerculeţe, rombuşoare. Care fulg este cel mai frumos? – E greu de spus, fiecare este frumos în felul său”.

Povestirea expresivă a educatorului, ce coincide cu percepţia nemijlocită a copilului, îi rămâne pentru mult timp în memorie.

În timpul convorbirii, ce precede povestirea creatoare, modelul de povestire al educatorului este folosit des, însă copiilor li se spune să povestească cu cuvintele lor. Pe viitor, odată cu căpătarea de către copii a unei oarecare experienţe de alcătuire a unor asemenea povestiri, educatorul le propune modelul său la sfârşitul activităţii. În acest caz el parcă ar totaliza, generaliza afirmaţiile copiilor.

Modelul povestirii-descrieri, alcătuit de educator, trebuie să fie scurt şi expresiv, să concentreze atenţia copilului asupra celui mai impresionant detaliu din obiectul sau fenomenul observat. Este foarte bine să se folosească în acest scop modelele literare. De exemplu: copiii alcătuiesc o schiţă pe tema: ,,Vaza cu fructe”. În alegerea cuvintelor expresive, plastice, pe copii îi va ajuta o poezie, pregătită de educator din timp sau fragmente din opere literare, în care sânt descrise diferite fructe.

Opera literară îşi găseşte momentan ecou în inima copilului. El nu numai că memorizează limba operei, dar tinde s-o folosească în vorbirea sa.

În analiza creaţiei poetice, drept un procedeu eficient de dezvoltare a auzului poetic la copii, a simţului limbii, este raţional să le dăm copiilor aşa întrebări:  ,, Prin ce v-a plăcut această poezie?; Ce cuvinte a folosit poetul, pentru a povesti despre frumuseţea pădurii ( a stejarului, toamnei), Ce fragment din poezie vreţi să-l învăţaţi pe de rost?; De ce?

A simţi tonul operei poetice despre natură, frumuseţea ei, le ajută copiilor audierea creaţiilor muzicale, cântece popularte.

Treptat copiii sunt conduşi spre alcătuirea povestirilor-schiţe după plan. Schiţând întrebările planuluii, educatorul acordă o deosebită atenţie alegerii mijloacelor expresive.

De exemplu, înainte de alcătuirea povestirii-schiţă ,,Panseluţele”, copiilor li se poate propune următorul plan: 1) Cum se numeşte floarea ta?; 2) Povesteşte, cum este ea?; 3) Cu cine se aseamănă?; 4) Despre ce îţi aminteşte floarea ta?.

La început povestirile copiilor constă din câteva cuvine, din una sau două propoziţiii, ce constituie o simplă enumerare a unor trăsături evidente ale obiectului. Povestirile copiilor se completează treptat cu comparaţii, metafore, dacă este practicat sistematic şi propus de către educator.

La vârsta de 6-7 ani, copilul descrie foarte plastic nu numai aspectul exterior al plantei, dar şi arată stadiile de dezvoltare şi succesivitatea lor, dacă este îndrumat corect. Este foarte important şi necesar , ca educatorul să contribuie ca vorbirea copiilor să fie veridică, exactă, expresivă; să le ajute să folosească propoziţii diferite după construcţie: simple dezvoltate şi nedezvoltate, compuse prin coordonare şi compuse prin subordonare.

Drept ilustrare a celor spuse poate servi un asemenea exemplu:

„Pe tabloul meu este desenat un pom de măr. Primăvara mărul a înflorit. El e numai flori roze. Stă împodobit, ca o fetiţă cu fundiţe roze. Vor cădea florile şi pe pom vor fi mere verzi”.

Lucrul orientat spre un anumit scop, în procesul căruia familiarizarea copiilor cu natura este folosită pentru dezvoltarea la ei a gândirii logice şi a vorbirii coerente, are drept urmare faptul, că povestirile preşcolarilor mari devin exacte, clare, destul de bogate şi diverse în ceea ce priveşte limba, emoţiile. Copiii însuşesc toate tipurile de povestiri descriptive despre natură.

Este de datoria educatorilor de a contribui la dezvoltarea capacităţii copiilor de a folosi creator mijloacele lingvistice pentru exprimarea gândurilor şi sentimentelor.

Dezvoltarea plasticităţii limbii este înlesnită de tendinţa copilului de a vorbi în rimă. În legătură cu aceasta în grupele mari se recomandă să se dee astfel de însărcinări: ,, Alcătuiţi o ghicitoare”; ,, Să compunem împreună versuri”. Asemenea activităţi dezvoltă fantezia creatoare a copiilor. După cum a spus C.D.Uşinschii, gândirea logică în sufletul copilului concreşte cu chipul poetic, dezvoltarea minţii are loc paralel cu dezvoltarea simţului, gândirea logică îşi găseşte exprimare poetică.

În urma lucrului creator al educatorului, s-ar observa:

Modificarea intonaţiei în vorbirea copiilor, a ţinutei lor în timpul povestirii. Educatorul trebuie să-i înveţe pe copii să povestească expresiv, să se adreseze către toţi ascultătorii.  Paralel cu intonaţiile de enumerare şi narative, tipice pentru vorbirea copiilor, apar intonaţii de cugetare, bucurie, admiraţie, mirare. În procesul instruirii se schimbă caracterul de comportare a copiilor-ascultători: ei sunt atenţi, concentraţi, critici. În aprecierea povestirilor colegilor se complică cerinţele lor faţă de conţinutul povestirii, autenticitatea, claritatea ei. Argumentând aprecierea pozitivă, dată povestirii colegului, copiii întroduc un nou criteriu – independenţa la îndeplinirea însărcinării. Procesul instruirii influenţează pozitiv nu numai asupra conţinutului şi formei povestirii, dar şi asupra atitudinii copiilor faţă de însăşi povestirea; la preşcolari se dezvoltă treptat simţul cuvântului şi apare dragostea pentru limba maternă.

Activităţile pe care le alegeţi, să le selectaţi cu minuţiozitate, să le proiectaţi în strânsă legătură cu CET în corelare cu SÎDC, care vor uşura însuşirea cunoştinţelor, a noţiunilor de către copii, cu condiţia ca accentul să fie pus pe rezolvarea de situaţii-problemă, de situaţii-experiment, pe formarea raţionamentelor specifice activităţilor de cunoaştere a mediului.

 RECOMANDĂRI METODICE

 Activităţile în natură au un specific aparte, motiv pentru care este bine să urmaţi câteva sfaturi:

1. TREZIŢI ENTUZIASMUL COPIILOR ! 

Fără entuziasm nu poţi avea niciodată o adevărată experienţă în cadrul naturii. Entuziasmul educatoarei este transmisibil, fiind un atribut al cadrului didactic pasionat. Jocurile pline de entuziasm crează un puternic val de energie, copiii având sentimentul că sunt mai apropiaţi unii de alţii, prin aceasta, punându-se baza de constituire, în mod subtil, a scopurilor de învăţare.

2. Descoperiţi lucrurile care-l interesează pe copil şi cultivaţi-i spiritul observării personale!

 Unii copii nu sunt obişnuiţi să observe natura de aproape. Organizarea activităţii pe grupuri mici dă posibilitatea implicării directe a tuturor copiilor, după preferinţele şi capacităţile lor. Copilul va înţelege mai uşor fenomenele prin observaţie proprie şi le va uita mai greu.

Interveniţi pentru a răspunde la întrebări şi folosiţi prilejul pentru lărgirea sferei cognitive cu noi informaţii, fără să intraţi în amănunte şi fără să folosiţi termeni ştiinţifici sofisticaţi.

Încercaţi să le antrenaţi toate simţurile (auz, văz, miros, pipăit) în activităţile de cercetare a naturii.

3. Stimulaţi copiii să simtă că descoperirile făcute de ei vă interesează şi pe DVS !

 Pe tot parcursul activităţii fiţi receptivi, ascultaţi cu atenţie şi observaţi manifestările copiilor. Fiecare întrebare, fiecare comentariu, fiecare exclamaţie plină de veselie este o ocazie de a comunica sentimente şi atitudini. Răspundeţi întotdeauna la sentimentele exprimate de copii şi veţi contribui la formarea unui sistem de valori şi a unor atitudini pozitive faţă de acestea.

4. Organizaţi momentul împărtăşirii concluziilor şi impresiilor !

 După desfăşurarea jocurilor pe grupuri mici, ne întoarcem cu copiii la locul de plecare, unde se prezintă observările efectuate, impresiile, emoţiile, atitudinile. În final, comentăm, concluzionăm şi comunicăm mesaje. Copiii vor reacţiona la observaţiile pe care le face educatoare.

Încercaţi de fiecare dată, să împărtăşiţi copiilor din experienţa personală, să legaţi explicaţiile de trăirile personale în mijlocul naturii. Este modul cel mai direct prin care putem inspira copilului dragostea şi respectul pentru natură.

PROBĂ DE LUCRU:

Propuneţi însuşiri pentru cuvintele: apă, pădure, pământ, poluare (Cadrele didactice scriu aceste însuşiri pe mostre, lipindu-le pe un poster.

 La sfârşitul activităţii, managerul propune varianta sa şi acroşează fişele în jurul posterului.

 APĂ – adâncă, binecuvântată, blândă, bună, caldă, rece, pură, curată, dulce, curgătoare, domoală, fierbinte, îngheţată, lină, liniştită, murdară, murmurătoare, cristalină, proaspătă,  neliniştită, sărată, stătătoare, tulbură, sălcie, străvezie, transparentă, zgomotoasă.

 PĂDURE – adâncă, bătrână, rară, nesfârşită, răcoroasă, tânără, vastă, umbroasă, verde, veşnică, seculară, mirositoare, deasă, nepătrunsă, mohorâtă, primăvăratică, pustie, răsunătoare, ruginită, sălbatică, senină, străvezie, senină, străveche, stufoasă, tomnatică, uriaşă, uscată, tropicală, aurie, tainică, îngândurată, posomorâtă, îngrijorată, desfrunzită, primitoare, înmugurită.

 PĂMÂNT – afânat, alunecos, ars, aspru, blestemat, bogat, bun, cald, cenuşiu, crăpat, darnic, dogorât, galben, rafinat, gol, gras, îngăduitor, îngheţat, jilav, lipicios, lutos, mirositor, moale, muncit, negru, neroditor, neted, nisipos, noroios, odihnit, pietros, primitor, proaspăt, pustiu, rece, roditor, sănătos, tare, trudit, ud, uscat, zvântat.

 POLUARE – cutremurătoare, dramatică, crudă, inutilă, îngrozitoare, fioroasă, izbitoare, neaşteptată, nedreaptă, neagră, nefolositoare, neîndurătoare, rea, tragică, zguduitoare, violentă, vrăjmăşească, crâncenă, tristă, fulgerătoare.

 EVALUARE SECVENŢIALĂ

Cadrele didactice sunt solicitate să deseneze pe o foaie de hârtie ce subînţeleg prin cuvântul NATURĂ. (Din desene putem organiza o expoziţie).